ORAȘUL FLĂMÂNZI

       Este situat în sudul județului Botoșani, pe drumul european E58 Botoșani-Hârlău. Este înconjurat de terenuri agricole cultivate în principal cu porumb, grâu, floarea soarelui, orz și sfeclă de zahăr. Pășunile și imașurile comunal asigură hrana pentru oile, vitele și caii din gospodăriile țărănești. În sfera industrială se remarcă confecțiile, prelucrarea lemnului (mobilă), prelucrarea laptelui, morărit, transporturi și comerț.

       Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Flămânzi se ridică la 10.136 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 11.799 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (90,07%), cu o minoritate de romi (2,3%). Pentru 7,58% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (91,87%). Pentru 7,58% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

       Orașul Flămânzi se învecinează cu comunele Copălău, Frumușica, Hlipiceni și Prăjeni, având o istorie destul de bogată și înteresantă. Orașul Flămânzi este cunoscut mai ales datorită faptului că de aici s-a declanșat Răscoala de la 1907, eveniment istoric care a marcat viața socială a românilor, înainte de Marea Unire, dar este mai puțin cunoscut faptul că istoricul acestei localități se împletește cu destinele unor mari oameni de stat ai principatului Moldovei, cum ar fi Luca Stroici, Teodor Balș sau Mihail Sturza[1].

    Inițial, Flămânziul, cel puțin ca suprafață, era mai mic decât în ziua de astăzi. De-a lungul timpului s-au alipit și alte localități, formând orașul de astăzi. Fostele sate care astăzi fac parte din orașul Flămânzi sunt: Flămânzi, Uriceni ( din 1948 Nicolae Bălcescu), Cordun, Poiana, Chițoveni, Prisacani și Bosânceni. Toponimia acestora este explicată în monografia localității[2] și o vom reda mai jos.

     Flămânziul ca sat se întindea doar pe porțiunea de la muzeul de astăzi, în deal. În prezent zona este cunoscută ca „Flămânzi deal” sau „Fundoaia”, cuprinzând o parte din strada 1907 (porțiunea de la muzeu în deal), strada Stejarului, plus alte străzi mai mici. Numele satului ar proveni cel mai probabil de la primii locuitori ai zonei, care au fost numiți de vecini „flămânzi”. Nu este sigură perioada în care a apărut numele, dar oricum putem da ca reper cronologic de necontestat înainte de 1605, data în care este menționat în documente.

    Uriceni, ca toponimie, are la origine cuvântul „uric”, ce reprezenta un act de întărire prin care răzeșilor li s-a permis de către Ștefan cel Mare să întemeieze o slobozie. Așadar, numele satului vine de la actul dat răzeșilor care s-ar fi stabilit aici inițial. În anul 1948 numele satului a fost schimbat în Nicolae Bălcescu, la propunerea primarului, care credea că numele de Uriceni derivă de la cuvântul „urâți”.[3] În documente, Uriceniul apare pentru prima oară în anul 1579, când domnul Petru Șchiopul dă satul ca danie credinciosului boier Gheorghe logofăt.

     Cordun, conform monografiei, a fost denumit astfel, deoarece aici s-au așezat oameni veniți după 1775 din Bucovina de dincolo de cordon (graniță).[4]

     Poiana, sat aflat în partea de nord a localității Flămânzi, a fost denumit astfel din cauza faptului că primii locuitori din zonă, și-ar fi construit casele într-o poiană (loc în pădure, lipsit de copaci).[5] Și la momentul actual zona este mărginită de pădure.

     Chițoveni, sat aflat pe malul Miletinului, al cărui nume provine de la „Chițoc”, primul locuitor de aici[6].

    Prisacani, sat aflat tot pe malul Miletinului, învecinat cu Chițoveni, are denumirea de la cuvântul „prisacă”, loc unde se așează stupii de albine. Cel mai probabil locuitorii se ocupau cu creșterea albinelor, fapt susținut și de așezarea în câmp[7]. Din punct de vedere documentar, dintre satele flămânzene, Prisacaniul este atestat cel mai devreme: 1 aprilie 1576.

    Bosânceni, sat aflat pe partea dreaptă a drumului european E58, își trage denumirea de la cei care au pus bazele așezării, și anume „bosâncenii”, oameni veniți din Bosanci-Bucovina[8].

     Din punct de vedere al teritoriului, Flâmânziul a dobândit forma actuală în anul 1977, când fostele comune Nicolae Bălcescu (Uriceni) și Flămânzi s-au unit din punct de vedere administrativ, sediul primăriei fiind în actualul Muzeu al Țăranului din Flămânzi. Practic, atunci primăria comunei Nicolae Bălcescu a fost desființată, iar primarul ei a devenit viceprimar de Flămânzi, conform relatărilor primarului de atunci al Flămânziului, Eugenia Baraboi. În anul 2004 comuna Flămânzi a devenit oraș, în baza Legii 80, publicată în Monitorul Oficial pe 1 aprilie.

     Revenind la istoricul orașului Flămânzi dinainte de „unirea” din 1977, menționată mai sus, avem multe aspecte care merită tratate. În primul rând, în urma perieghezelor și cercetărilor făcute de către arheologi, a reieșit faptul că orașul Flămânzi este locuit încă din perioada paleoliticului superior, iar în unele situri există o continuitate a locuirii începând din eneolitic și până în perioada medievală târzie. Conform Repertoriului arheologic al județului Botoșani, la Flămânzi există nu mai puțin de 26 de situri arheologice, majoritatea movile sau tumuli, descoperite începând din anul 1960 și până în ziua de astăzi[9].

     În al doilea rând, odată cu primele atestări documentare, reiese că destinele satelor Flămânzi și Uriceni au mers mână în mână. Conform documentului de la 4 septembrie 1605, este menționat faptul că domnitorul Ieremia Movilă a dat satele Flămânzi și Uriceni logofătului Luca Stroici, ca danie. În același document este precizat faptul că logofătul Stroici, „nesilit de nimeni” a dat satele primite ca danie „nou ziditei mănăstiri Dragomirna”. Pe lângă faptul că este ctitorul mănăstirii Dragomirna, despre Luca Stroici merită reținut faptul că este primul român care s-a semnat cu litere latine: „Stroicz”. Luca Stroici a fost mare logofăt, echivalentul premierului de astăzi, de-a lungul a 27 de ani, în timpul mai multor domnitori precum Ieremia Movilă sau Petru Șchiopul și a făcut parte nu doar din rândul boierimii moldovenești, ci și din rândul nobilimii polone. Luca Stroici este și printre personajele nuvelei „Alexandru Lăpușneanu”, ca unul dintre boierii buni: „Spancioc și Stroici”. Stroici, fiind un cărturar al epocii în care a trăit, în mod sigur Costache Negruzzi știa că folosește literele latine.

     Între anii 1605-1804 moșiile Flămânzi și Uriceni s-au aflat în stăpânirea mănăstirii Dragomirna, iar apoi acestea împreună cu restul proprietăților mănăstirii au fost cumpărate pe 27 septembrie de o asociație de boieri în frunte cu Todori von Mustiață. La 22 decembrie 1804 toate moșiile cumpărate de asociația de boieri, inclusiv Flămânzi și Uriceni, fac obiectul unui schimb și ajung în proprietatea logofătului Teodor Balș.[10] Teodor Balș este cel care construiește în satul Flămânzi două biserici, care există și astăzi, dar și un conac[11], care a adăpostit Muzeul Răscoalei 1907 între 1972-1981 (din păcate în 1981 muzeul a ars, iar clădirea nu mai există).

    În anul 1834 satele și terenurile moșiei Flămânzi (inclusiv Uriceni, Poiana, Prisacani, Chițoveni etc) sunt cedate de către Teodor Balș domnitorului Mihail Sturza, printr-un discutabil act de donație[12]. Se pare că în schimbul donației, Mihail Sturza l-ar fi numit pe Balș baș boier, adică primul dintre boieri, titlu mai mult simbolic. Mihail Sturza, care a făcut din moșia Flămânzi loc de recreere, a extins conacul și a construit în jurul acestuia mai multe acareturi. Ba mai mult, printre localnici a circulat și încă mai circulă legenda conform căreia Sturza ar fi început construcția unui palat cu 365 de camere[13], dar aceasta nu își are nici un suport real. „Am auzit și eu vorbindu-se despre palatul cu pricina acum 32 de ani, când am fost repartizat, ca proaspăt absolvent al facultății de istorie, la muzeul din Flămânzi. Dar când am ajuns eu acolo, n-am găsit decât un conac, care avea câteva camere prevăzute cu sobe cu lemne, vechi, și care fusese transformat între timp în muzeu”, -Octavian Liviu Șovan intervievat de Gabi Gomboș.[14]

     În anul 1849 Mihail Sturza este îndepărtat de la domnie, dar moșia Flămânzi rămâne tot în stăpânirea sa, iar la moartea sa în 1884 o lasă moștenire fiului său, Dimitrie Sturza, care spre deosebire de tatăl lui, venea foarte rar la Flămânzi, stând mai mult în Franța. În anul 1895 Dimitrie Sturza arendează moșia lui Marcu Fischer, contractul fiind reînoit în anul 1906 pentru suma de 120000 de lei[15]. Arendarea moșiei poate fi considerată principala cauză care a dus la declanșarea Răscoalei din 1907.

Izbucnirea Răscoalei

    După cum este menționat mai sus, moșia Flămânzi era arendată la 1907 lui Marcu Fischer, un arendaș evreu, care luase în arendă mai tot nordul Moldovei, zona fiind numită în epocă „Fischerland”. Majoritatea țăranilor la începutul secolului al XX-lea nu aveau pământ din care să se întrețină, fiind nevoiți să ia pământ în arendă de la boier sau arendaș. La Flămânzi și nu numai, sistemul arendășesc era o povară în plus pentru țăran, deoarece între acesta și boier intervenea un intermediar: arendașul. Pentru a scoate profit după ce lua în arendă o moșie întreagă, arendașul trebuia să rearendeze pe bucăți țăranului, care astfel era nevoit să scoată mai mulți bani din buzunar. De multe ori arendașii încercau să îi păcălească pe țărani, să scoată cât mai mulți bani din arendă, dar și din munca acestora. La Flămânzi, în preajma declanșării Răscoalei, țăranii erau hotărâți să nu dea arendașului mai mult de 5 lei pe falcie (unitate de măsură a suprafeței de 1,5 ha) peste suma pe care la rândul lui arendașul o plătea boierului. În fiecare an era încheiată o învoială agricolă la comun între țărani și arendaș, în care era stipulat prețul arendei, plus alte obligații în muncă și natură ale țăranului (model în foto 4 Anexe).

       În ziua de 8 februarie 1907, 400-500 de țărani s-au adunat în fața primăriei, așteptându-l pe administratorul Gheorghe Constantinescu, care îi anunțase cu o săptămână înainte că va veni la Flămânzi să discute cu ei despre învoielile agricole. Erau adunați țărani din toate satele: Prisacani, Chițoveni, Uriceni.

     Până la urmă administratorul a venit, dar a refuzat să discute cu oamenii, îndreptându-se spre casa cumnatului său Constantin Ciornei, secretarul primăriei. Furioși, țăranii au mers la locuința secretarului și i-au cerut administratorului să stea de vorbă cu ei. Forțat să iasă din casă, Gheorghe Constantinescu le-a vorbit urât țăranilor și chiar l-a lovit pe unul dintre ei: Ion Dolhescu. Mâniați de acțiunile lui Constantinescu, țăranii l-au bătut și alungat pe acesta. În fruntea țăranilor răsculați se găseau Grigore și Trifan Roman Grosu, Gheorghe Grumeza, Gheorghe Zamfirescu, Trifan Mursa și alții[16]. –documentul privind acest incident în foto 5 Anexe.

Țăranii din Flămânzi în lunile februarie și martie 1907 au scris chiar și două plângeri către prefect (foto 6 Anexe), în care denunțau abuzurile făcute de arendaș:

„De mai bine de 10 ani noi am îndurat mari încercări, persecuții și am fost șpeculați și tratați mai rău decât robii (…). Angajamentele nu se respectă niciodată după cum este scris pe hârtie și nouă ni se dă ca hrană (…) mămăligă de popușoi stricați, brânză roșie iute și cu viermi, curechi și castraveți împuțiți, din care cauză cea mai mare parte dintre noi ne-am îmbolnăvit de pelagră. (…) Vitele noastre de asemenea niciodată nu au avut imaș suficient, ba chiar nici apă…”-plângerea din februarie[17]

”Blăstămul greu ce ne zbuciumă sufletul să-i ajungă pe aceia ce ne-au îngreunat pe zi ce se scurge” (…) –plângerea din martie[18]

            După revolta țăranilor împotriva administratorului, se pare că au existat niște represiuni asupra acestora. Conform unor notițe datate 25 ianuarie 1967, ale învățătorului Petru Munteanu (autorul monografiei), intrate în posesia jurnalistului Gabi Gomboș[19]:

„cei învinuiți de răscoală au fost bătuți în mod barbar, arestații duși la Botoșani pentru cercetări erau mânați din urmă de soldați călări, la fugă, în pieptul cailor și bătuți cu sabia sau cu cravașa de vagmistru Gheorghe Petrescu”. Născut în 1937, învățătorul Petru Munteanu a avut ocazia să culeagă mărturisiri de la cei care au fost contemporani cu evenimentele de la 1907.

            După reprimarea Răscoalei, pentru țăranii din Flămânzi regimul a fost în mare parte același, dar cu toate acestea mulți flămânzeni s-au sacrificat pentru țară în timpul Primului Război Mondial. Din Flămânzi și-au dat viața 83 de militari și au existat 22 de prizonieri, iar pe lângă aceștia în anul 1917, din cauza tifosului exantematic au murit 827 de flămânzeni civili.

            În anul 1916 moșia Flămânzi este vândută de Dimitrie Sturza lui Grigore Alevra, care va fi expropriat în baza Legii Agrare din 1921. Grigore Alevra a fost deposedat de o suprafață de peste 14000 de ha teren agricol, mare parte din acesta fiind dat țăranilor. Alevra a mai rămas doar cu clădirea conacului și terenul din jurul acestuia (aproximativ 94 ha), pe care le-a vândut în 1922 Ministerului de Război.

            După Al Doilea Război Mondial, în timpul căruia și-au pierdut viața 57 de soldați din Flămânzi, pentru flămânzeni a urmat foametea din 1947 iar apoi colectivizarea care de altfel a cuprins toată țara. Până în 1962 flămânzenii și-au dat la stat tot pământul primit până la reforma agrară din 1921.

            Perioada comunistă este oarecum un paradox pentru flămânzeni. Încercând să valorifice propagandistic evenimentul Răscoalei de la 1907, comuniștii au realizat in localitate ample construcții: filatura de bumbac, blocuri, cămin cultural, CAP-uri cu fel de fel de grajduri pentru animale. Toate acestea au dus la ridicarea nivelului de trai față de perioada Răscoalei să zicem, dar nu într-atât de îndestulător cum prezentau comuniștii în presa controlată.

            După anul 1989 flămânzenii au redevenit proprietari pe terenurile agricole, iar în paralel au început să se dezvolte și mici industrii (confecții, prelucrarea lemnului, a produselor agricole etc) ale unor întreprinzători locali.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări speciale:

• Gomboș, Gabi, Familii boierești din ținutul Flămânzi, Arhivele urbei, vol II, Editura Axa, Botoșani, 2011
• Idem, Flămânzi, personaje, drame, întâmplări. Arhivele urbei, vol. I, Editura Axa, Botoșani, 2009;
• Munteanu, Petru, Flămânzi, monografie, Editura Agata, Botoșani, 2004;
• Munteanu, Petru; Nicolau, Ștefan, Flămânzi, de la siliște la oraș, Editura Axa, Botoșani, 2005;

Articole:

• Bejenaru, Ionel, Județul Botoșani la ora Răscoalei. 100 de ani de la Marea Răscoală din 1907 (montaj de documente inedite), în Acta Moldaviae Septentrionalis, nr. V-VI, anii 2006-2007, Editura Axa, Botoșani, 2008

Instrumente de lucru:

• Șovan, Octavian Liviu, Repertoriul arheologic al județului Botoșani, proiect editorial finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Botoșani, 2013

[1] Gabi Gomboș, Familii boierești din ținutul Flămânzi, Arhivele urbei, vol II, Editura Axa, Botoșani, 2011. Autorul, de profesie ziarist, tratează în această carte istoricul logofătului Luca Stroici, dar și al mai celebrului logofăt Teodor Balș, contemporan cu Mihail Sturza. Cei doi boieri menționați mai sus și-au pus amprenta asupra localității, dar nu putem spune că se trag din Flămânzi, așa cum s-ar deduce din titlu. Cei doi doar au fost proprietari ai moșiei Flămânzi, în perioade când dețineau funcții importante în stat.

[2] Petru Munteanu, Flămânzi, monografie, Editura Agata, Botoșani, 2004, pp. 25-28.

[3] Ibidem, p. 27.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, p. 28.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Octavian Liviu Șovan, Repertoriul arheologic al județului Botoșani, proiect editorial finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Botoșani, 2013, pp. 190-196.

[10] Petru Munteanu, op. cit., pp. 51-52. Petru Munteanu, Ștefan Nicolau, Flămânzi, de la siliște la oraș, Editura Axa, Botoșani, 2005, p. 21.

[11] Petru Munteanu, op. cit., pp. 207-208.

[12] Gabi Gomboș, op. cit., p. 13.

[13] Gabi Gomboș, Flămânzi, personaje, drame, întâmplări. Arhivele urbei, vol. I, Editura Axa, Botoșani, 2009, p. 13.

[14] Ibidem.

[15] Gabi Gomboș, op. cit., vol. II, pp. 13-14.

[16] Petru Munteanu, op. cit., pp. 60-61; Petru Munteanu, Ștefan Nicolau, op. cit., pp. 28-29. Ionel Bejenaru, Județul Botoșani la ora Răscoalei. 100 de ani de la Marea Răscoală din 1907 (montaj de documente inedite), în Acta Moldaviae Septentrionalis, nr. V-VI, anii 2006-2007, Editura Axa, Botoșani, 2008, pp. 223-225.

[17] Ionel Bejenaru, op. cit., pp. 223-224.

[18] Ibidem, p. 225.

[19] Gabi Gomboș, op. cit., vol. I, pp. 25-26.

Descarca fisier